Elena scrie despre problemele sociale ale României, dintr-o auto-rulotă. Cel mai recent proiect al ei se leagă de violența în familie – o poveste pe care nu o spune doar din experiența altora.

Liviu Florea, redactor-şef AlTreileaSector.ro

Elena Stancu are 32 de ani și este unul dintre cei mai apreciați jurnalişti la ora actuală, datorită experienţei dobândite şi burselor câştigate. De aproape un an locuieşte într-o auto-rulotă, împreună cu prietenul ei, fotograful Cosmin Bumbuţ. Cei doi muncesc, mănâncă şi se odihnesc în zece metri pătraţi. Trăiesc din bursele pe care le câştigă, din vânzarea de vederi, printuri, colaborări şi donaţii.

 

Până anul trecut, Elena a lucrat ca redactor-şef adjunct la revista Marie Claire. A hotărât să renunţe la post după ce a câştigat, împreună cu Cosmin, o bursă de 5.000 de euro oferită de Centrul Rosalynn Carter şi Centrul pentru Jurnalism Independent. Şi-a dat seama că nu poate să „meargă” în paralel cu o bursă şi cu un job full-time în acelaşi timp. Cei doi şi-au făcut planurile şi au ajuns la concluzia că este mai rentabil să renunţe la garsoniera închiriată în Bucureşti şi să se mute în auto-rulotă. Subiectul despre care au scris şi la care încă lucrează – violenţa împotriva copiilor – i-a pus pe multe drumuri.

Au împărţit proiectul în trei capitole. Primul este despre oamenii din penitenciare, majoritatea lor cu o copilărie foarte violentă. Al doilea scoate în evidenţă felul în care sărăcia, îmbibată în alcool, duce la violenţă împotriva copiilor. Ultimul, pe care nu au apucat încă să îl scrie, descrie abuzurile intelectualilor asupra copiilor.

În iunie 2014, cei doi au câştigat o nouă bursă, cu ajutorul căreia au tratat subiectul violenţei domestice. „Cumva, cea de-a doua temă s-a pupat perfect cu subiectul despre violenţa împotriva copiilor”, spune Elena. Aplecarea ei spre teme legate de violența în familie are o justificare dureroasă: Elena face parte din generația copiilor care au fost bătuţi de părinţi ca să ajungă oameni buni.

Jurnalista speră ca, prin ceea ce face, să contribuie la transformarea în bine a societăţii româneşti. Totuşi, recunoaşte că „este greu să schimbi lumea doar cu câteva articole”. 

ATS.ro: De ce ai decis să abordezi subiectul violenţei împotriva copiilor?

E.S.: Sincer, pentru că eu şi cei din generaţia mea am fost nişte copii bătuţi cu cureaua. Părinţii noştri ne băteau că să facă oameni din noi.

ATS.ro: Care sunt motivele pentru care luai bătaie?

E.S.: Luam bătaie pentru note. Ăla era principalul motiv. Am fost ciufulită şi bătută cu palmele şi cureaua. Inclusiv la şcoală luam bătaie, de la dirigintă. Ea ne pocnea cu voia părinţilor. Pentru cineva care nu a trecut prin aşa ceva, experienţele noastre ar putea fi considerate nişte orori. Un fost coleg de-al meu povestea, la un moment dat, cum i-a spart maică-sa un dinte, după ce l-a pocnit, pentru un şase.

ATS.ro: Crezi că vreuna dintre acţiunile tale din prezent are legătură cu bătaia primită de la părinţi?

E.S.: Bineînţeles. În primul rând, nu cred că este întâmplător faptul că am ales să scriu despre subiectul ăsta. În al doilea rând, mai sunt şi acele lucruri foarte nuanţate, despre care nu poţi spune cu siguranţă dacă sunt sau nu consecinţele unui abuz. De exemplu, faptul că eşti anxios, faptul că ai nişte probleme în relaţia de cuplu ori faptul că te enervezi uşor. Sunt sau nu sunt toate acestea consecinţele unui abuz? Toţi cei din generaţia mea au aceste probleme. Vintilă Mihăilescu, cu care am vorbit pentru materialul referitor la violenţa asupra copiilor, îmi spunea că bătaia este un sport naţional în România.

ATS.ro: Când ai luat bătaie ultima oară?

E.S.: Când eram mică, pe la 13-14 ani.

ATS.ro: Cum percepi acum bătaia din copilărie? Era justificată?

E.S.: Nu există bătaie justificată. Violenţa, în sine, nu are nicio justificare. Dar îi pot înţelege pe părinţii din generaţia respectivă.

ATS.ro: Ai discutat vreodată cu părinţii tăi referitor la acest subiect?

E.S.: Da. Dar ei se distrează teribil. Li se pare că m-am uitat la prea multe filme americane.

ATS.ro: Conştientizează părinţii tăi ceea ce ţi-au făcut?

E.S.: Nu. Ei ştiu foarte clar că mă iubesc şi că au vrut să facă om din mine. În ei nu mai poţi schimba nimic. Toate discuţiile astea de acum li se par construite pe modelul filmelor americane, în care copilul se trezeşte că este traumatizat deoarece, la un moment dat, mama lui i-a aruncat o privire oarecare.

 

ATS.ro: Există vreo diferenţă între violenţa împotriva copiilor şi violenţa împotriva femeilor?

E.S.: Violenţa împotriva copiilor mi se pare mult mai gravă decât violenţa împotriva femeilor. O femeie este un adult, care poate să plece oricând, pe când un copil este neputincios.

ATS.ro: Oamenilor cu care ai discutat pentru articole tale li se pare mai firesc să-şi bată nevasta sau mai firesc să-şi bată copiii?

E.S.: Cred că ambele li se par la fel de fireşti.

ATS.ro: Crezi că toate relele pe care le fac adulţii se trag din experienţele pe care le-au avut în copilărie?

E.S.: Nu pot să ajung eu la concluzia asta, în condiţiile în care nici psihologii sau psihiatrii nu au ajuns la o concluzie atât de fermă. Sunt părinţi care nu au fost bătuţi în copilărie, dar care îşi bat copiii. Ceea ce se poate spune însă este că există un cerc al violenţei.

ATS.ro: În articolul „Părinţii din România nu-şi bat copiii” prezinţi nişte date, dintr-un studiu realizat de Salvaţi Copiii, în 2013, care arată că 63% dintre copiii din România spun că sunt bătuţi acasă, deşi doar 38% dintre părinţi recunosc acest lucru. Crezi că realitatea este mai gravă decât o consemnează statisticile?

E.S.: Cu siguranţă. Şi nu am spun asta doar pentru că m-am plimbat în anumite comunităţi, ci pentru că violenţa poate fi văzută în multe locuri. De exemplu, la supermarket, o să vezi întotdeauna o mamă care-şi smuceşte fetiţa care aleargă printre rafturi.

ATS.ro: De ce crezi că românii sunt atât de violenţi?

E.S.: Pentru că, la noi, „bătaia e ruptă din Rai” şi „unde dă mama, creşte”.

ATS.ro: Este o chestie împământenită?

E.S.: Este o chestie culturală. În cultura noastră, bătaia este acceptată, iar acest lucru s-a perpetuat. Pe lângă o problemă de cultură, în mediile intelectuale ai nişte probleme legate de frustrările părinţilor. Acolo, abuzul apare pentru că părinţii pun foarte multă presiune pe copiii şi se concentrează pe ceea ce nu fac copiii şi pe notele pe care le iau la şcoală.

 

ATS.ro: Cum crezi că se poate schimba paradigma violenţei domestice?

E.S.: Nu o poţi schimba decât prin informare. Dacă lucrezi în presă, scriind articole pe tema asta. Dacă eşti societate civilă, prin informare la sate şi în şcoli. Dar, în mediile foarte sărăce, e greu de transmis un mesaj împotriva violenţei, pentru că oamenii care trăiesc acolo nici nu au un televizor, în multe dintre situaţii.

ATS.ro: Cât de mare este vina autorităţilor în problema violenţei?

E.S.: Autorităţile poartă o parte din vină, pentru legea care nu se aplică, dar reprezentanţii autorităţilor nu au cum să gestioneze un număr atât de mare de cazuri de violenţă domestică.

ATS.ro: De cele mai multe ori, oamenii din comunitate aleg să nu intervină în cazurile de violenţă domestică. De ce crezi că se întâmplă astfel?

E.S.: Unul dintre motivele pentru care oamenii din comunitate nu intervin ţine de mentalitate, pe ideea „nu te bagi în casa altuia” sau „ce face el între patru pereţi e treaba lui”.

ATS.ro: Consideri că ONG-urile se implică suficient în rezolvarea problemei violenţei domestice?

E.S.: Pentru articolele pe care le-am scris eu am colaborat doar cu Salvaţi Copiii. Şi, din ceea ce am văzut, cei de acolo fac o treabă excelentă.

ATS.ro: Crezi că o să reuşeşti să schimbi ceva prin articolele pe care le-ai scris şi prin cele pe care le vei scrie în continuare?

E.S.: Eu sper că da. Cu cât se scrie mai mult despre un subiect, cu atât este mai probabil să ajungă pe agenda publică. Însă este greu să schimbi lumea doar cu câteva articole.

Dacă şi tu cunoşti un om sau un proiect care schimbă lumea în bine, poţi să ne spui printr-un formular anonim. Noi vom citi propunerea, vom contacta persoana şi vom scrie povestea.